Facebook. Back 2 Back

Como estan, bre? Semi-spanish day. Mi-am umplut wall-ul pe facebook azi cu tot felul de momente de stand up comedy din Spania si din spatiul latin, apoi din UK, barbati si femei, straight si gay, asa de comparatie intertextuala si culturala, evident. Disperare mare. Unii dintre amici s-au ingrijorat, altii s-au gandit ca am avut mare noroc la expati. Doi au dat like. S-a obisnuit lumea sa-si puna statusuri mentale si fizice sa se stie cand se intampla ceva in minte sau cu corpul. Unde si la ce ne gandim sau ce facem. Cand se posteaza linkuri la distanta temporala infima – ma rog prea apropiata si depasind limita bunului simt in spatiul online -, te risti la Hide – ca nu spui lucruri. Poate faci ceva de fapt, poate vrei sa transmiti un semnal de ajutor sau poate vrei sa impartasesti o bucurie.Eu una nu scriu pe FB mare lucru din ce fac. Nici pe Twitter. Si e greu sa se prinda cineva de ceva din viata ta cand pui 20 de linkuri cu unii care incearca sa-i faca pe altii sa rada in diferite limbi. Elementul comun e mesajul si asta e unul singur: hai sa radem impreuna de ce facem, ca timpul trece si intram in panica, asa ca hai sa ne desprindem un pic si sa radem impreuna, live, sa ne intalnim adicatelea. Am uitat sa ne distram cu prietenii? Sa ne povestim chestii si ganduri intr-un fel amuzant, sa ne imbogatim cu tremurici la diafragma, sa ne tinem cu mainile de burta, sa ne stergem lacrimile de ras. Cand ati ras ultima data cu lacrimi? In cazul meu cred ca s-a intamplat la ultima intalnire cu toti prietenii. Si mi-e cam dor de asta.