de eu

in care se arata ca in aceasta categorie intentionam sa devalui ca deseori imi lipseste ceva cand nu e. normal, nu? si incep cu ideea de salut. de bine. prin gest cu mana, cu capul, cu umarul, cu palma. prin sunet cu cuvant, cu fredonare, cu un ton, ma rog. salutul de pana la buna buna na o guma, adica salutul de dinainte de conversatia care poate sa fie poate sa nu fie. salutul fara intrebari. cu atat mai putin aia cu ce faci? (care o kinuie pe lu in ultima vreme). salutul pur si simplu. ala transmis prin orice canal de comunicare unei persoane pe care se intampla sa o cunosti. pana si salutul prin link. prin emoticon. prin orice semn sau simbol care implica un “te cunosc, eu sunt in viata, banuiesc sau sper ca si tu”. nu ca “sa traiesti ca trebuiesti” al lui pol, care ar implica un anume grad de interes – adica ala ca “imi trebuie subconstient prezenta ta umana pe planeta”.
da, ma refer la salut. sau poate la zambet. si la transmiterea lui. si la privarea de. am auzit ca unii nu saluta ca nu iti dea idei ca ii intereseaza soarta ta mai mult decat se poate sau mai mult decat vor sa-i intereseze sau sa nu te faca se crezi ca poate sa-i intereseze mai mult sau ca brusc isi fac loc pt tine in program, in casa, in viata. un salut e..un salut… ca si un zambet. adica e simplu… salut. o kestie asa de politete, de curtoazie, de buna dispozitie, de..semnal de existenta.
call it buna, hello, hi, salut, servus, ciocolom, szia, ihi, hola, tu, eu, aha
as pune etc
sau as zice ce uit deseori sa zic la randul meu. salut.