Știi cum arată o zi de prințesă? Îți amintește un lungmetraj românesc de debut – LUMEA E A MEA, așteptat cu maximă curiozitate de cei pentru care Nicolae Constantin Tănase e (mai mult decât) o TÂNĂRĂ SPERANȚĂ și întâmpinat cu aplauze de spectatorii din 2 generații – una pe care o reprezintă și una pe care o sperie. Cinefilii avizați și criticii se cam împart, dar îi laudă lui Nae talentul, curajul și potențialul. Eu zic să mergi să vezi filmul ăsta, că spune bine ce are de spus, arată bine și se aude în mare fel. O să te pună pe gânduri. Sau, în cel mai rău caz o să te enerveze – fie pentru că te „deranjează” cu o manea, fie că te poate stresa repetând în neștire o metaforă ce-ți poate afecta vezica…
Important e că o să pleci cu o cunoștință nouă – Larisa – o prințesă rebelă și tristă, fără nicio altă alegere decât propria voință de a fi bine, în realitatea ei îmbibată de sărăcie, dezinteres, părinți tâmpiți și colegi nesinceri, o „școală a vieții” în care singura monedă de schimb e like-ul.
O zi de prințesă e o expresie care poate juca rolul de subtitlu al filmului. Cert e că rezumă și reprezintă nu doar o generație, ci o stare de fapt pe care o blamezi pe 15 septembrie și 15 iunie, în discuții zeflemitoare despre „tineret”, „educație” și „pe vremea mea” sau după întâlnirile de 10 ani care te plimbă-n timp, mai ales în provincie.
Dacă nu ești complet izolat în bula ta de (h)aur, s-ar putea să recunoști realitatea de lingă tine și dramele din fața ta, alea pe care le auzi prin pereții subțiri sau le vezi pe la bloc, prin autobuzele cu liceeni sau prin mall – că poate n-ai TV și nici nu știi câți studiază, cine-i educă, cum arată părinții și de ce.
Dacă nu ești în maximă negare a trecutului, o să recunoști semnele transformării observate prin liceu sau generală, mai ales în provincie sau în cartiere sărace – că multe a avut și încă mai are țara asta.
Și poate o să te afecteze și o să vrei să schimbi cumva faptul că o zi de prințesă înseamnă:
- o dimineață cu machiaj care se face după regulile de pe YouTube, după ce prințesa și-a verificat Facebook-ul, Ask-ul, și-a ales hainele cele mai dezgolitoare pentru punere în valoare (după fizic, potență financiară, și mai puțin personalitate) spre atragere de admiratori, like-uri și invidie, care țin de cald în loc de iubire paternă, sprijin matern, armonie familială și dorință de evoluție de orice fel.
- cel puțin o oră de chiul pentru a fi văzută într-un loc și într-un anturaj care să o scoată din anonimat, să o pună în top, să dea semn de independență, tupeu și disponibilitate. În parcare spărgând semințe sau în spatele școlii, important e să fie văzută cu cine-i smecher, să se vadă unicitatea.
- cel puțin 2 pauze în care se confruntă și se înfruntă valoarea – daca prințesa are curaj, atunci se poate bate cu altă prințesă care-o calcă pe nervi – fie pentru că i s-au răpit iubiții, fie pentru că i s-a răpit onoarea.
- cel puțin un bairam la care să ajungă cu o mașină fiță, niște încălțări beton, și un tupeu care-i face pe toți prinții să roiască în jurul ei să-i ia masă în club și tot ce e pe ea.
- cel puțin o oră petrecută cu prietenele la vorbă despre sex în care ea se oferă expertă să-și ascundă nesiguranța, tristețea și confuzia sau conduce un joc/ ritual menit să atragă prosperitatea.
- cel puțin o vizită săptămânală la mall pentru înțolire și sesiuni de selfie de trimis ălora care au nevoie de demonstrații.
- cel puțin un clip în care să se vadă un talent sau să se laude unul…
Până aici pare cunoscut? În orice generație a fost la fel, cu diferența majoră că IMAGINEA nu a surclasat INDIVIDUALITATEA, nu a doborât orice dorință sau speranță de evoluție sau de mai bine. Cazurile astea erau minoritare și puse pe seama sărăciei, a prostiei sau a unei situației familiale deprimante (părinți plecați sau extrem de violenți și autoritari). În realitatea actuală sunt grosul prin care se mai strecoară excepțiile, elitele și ambițiile celor care înțeleg și se construiesc psihic pentru a fi ei înșiși mai puternici și nu CINEVA după felul în care-i validează sau coboară alții.
***
Acum 20 de ani am cunoscut o Larisa din Tecuci. Avea 11 ani, era cu doar 4 ani mai mică decât mine, dar de 4 ori mai tupeistă, mai despuiată și mai machiată. Își trăgea cu mândrie maieuțul sintetic scurt peste sutienul pushup, să se vada bine bretelele, V-ul, cercelul din buric, bata de la fusta scurtă cu talie joasă, asortată la sandale înalte cu tocuri late. Își aduna părul lung pe o parte și se juca mereu cu el când era strigată admirativ sau se oprea să stea cu băieții până târziu în fața blocului. Voia să arate că ar putea să aleagă, e demnă de asta, e bună, și eșua lamentabil în fiecare săptămână când se trezea înlocuită și lăsată în grija și grațiile altuia. Acasă lua din ce în ce mai multă bătaie, pentru haine, machiaj, tupeu și „mă faci de râs”. N-o suportam și mi se părea că n-o să pot avea vreodată vreo conversație normală cu ea – deși trebuia să împărțim aproape 0 lună un apartament cu o cameră. Dar taică-su ăla bețiv și violent cu alură sportivă care-și căuta nevastă printre cunoștințele noastre s-o înlocuiască pe mama gospodină răpusă de cancer m-a oripilat mai mult decât o poveste la cafea, așa că am provocat-o zilnic… Nu s-a schimbat mare lucru în stil, ci în atitudine, în timpul petrecut în cărți și speranța de a evada prin propriile forțe dintr-un oraș mic de munte unde se mutase fără voia ei. N-am mai știut nimic de ea până anul trecut când m-a găsit pe Facebook. Măritată-n Italia, cu 3 copii spre deloc vorbitori de română. Cu meserie, statut și încă siluetă. „Împlinită. Pe ăștia mari i-aș bate zilnic. Fata e o prințesă, nu-i așa că e frumoasă, prințesa lu mama?”. Larisa ei are nume italian, 10 ani și maxim tupeu cu care calcă în picioare toate visele copilăriei mamei puse pe tavă-n prezentul ei în care validarea vine din ecranul unui iPhone6. E fashionistă și nu vrea să vină în România unde e plin de cocalari care mănâncă semințe (a urmărit-o imaginea asta pe maică-sa, nu glumă), vrea să fie prințesă pe YouTube și probabil o să primească lecții de actorie în dar să-și facă hatârul asta.
Undeva, pe drum, Larisa din Tecuci a vrut să spele sau să îngroape palmele și mâinile murdare de pe corpul ei, bătăile tatălui și tăvălelile băieților cu mașini bune, și-a ucis ce-a putut din suflet și a încercat să-și fabrice altul. Așa că artificiale-s și sufletele cu care-și împarte viața, cu mulțumirea și mândria că impune respectul la care a visat din partea tuturor. Pe Larisa din Tecuci n-am cunoscut-o bine, dar n-am s-o uit niciodată. E în multe femei care nu se prind că-și alienează și abandonează copiii de fapt pentru că nu le înțeleg lumea și nu-i ajută să navigheze prin ea, ci-i adâncesc într-un ocean de consum și iluzii.
Pe Larisa Fugaru, însă, o cunoaște bine Ana Maria Guran. Deși actriță neprofesionistă la vremea filmării, Ana face un personaj fain și puternic în context și pentru intențiile regizorului. Poate nu neapărat cât de expresivă s-ar fi nimerit pentru economia și la standardul dorit al peliculei, dar, fata e mișto. Cât de bine înțelege din tristețea și captivitatea personajului ei nu știu, dar i-a intuit confuzia, revolta, frica, resemnarea. Iar scena în care bârfește la telefon cu o prietenă în timp ce-o spală la fund pe bunică-sa paralizată îi anulează micile scăpări din altele. Faptul că Nae Tănase alege să-i arunce-n cale, cu sprijinul scenaristei Raluca Mănescu, o mulțime de obstacole personajului principal (violență în familie, deces, dezamăgire în dragoste, pericol de exmatriculare, viol) nu te îndepărtează de el, ci îl face și mai interesant, dar mai puțin viu – cum e și sufletul ei de la un punct încolo.
Am văzut în ea zeci de chipuri și cazuri, la fel în prietenele ei de conjunctură și condiție apropiată, și mai ales în personajul Ana, al actriței Iuliei Ciochină, o fată super talentată care face un rol super bun. În restul personajelor ce-s mai degrabă pretexte ori fantoșe am preferat să văd masa inertă si deloc reacționară, și să ignor jocul înfiorător al „mamei” și nu numai.
Am văzut în efectele speciale atât de bine făcute pentru a servi drept metafore acvatice, dar atât de mult repetate (obositor și la limita suportabilității), nevoia de răspuns. Pentru că la fel ca explicațiile viselor cu apă murdară care indică pericol și necazuri sau apa lină care înseamnă împăcare (să nu încerci explicații complicate care încep cu „subconșient” pls, ține-le pentru tine, le știm toți), imaginile astea rezonează și se explică mai ușor cu o generație care nu poate pricepe un simbol altfel decât poate arăta un clip de manea. Și dacă pentru ei e filmul ăsta, so be it.
Chiar dacă nu bifează Foarte Bine la toate capitolele, filmul lui Nae Tănase e un must see anul ăsta, în caravană, în școli, în ministere, de 3 ori pe săptămână, până îl văd toți părinții de adolescenți și măcar un sfert se prind că trebuie să vadă apoi și un consilier psihologic.
LUMEA E A MEA e un film independent, blamat de vocile diriguitoare de fonduri pentru violența de limbaj (care doar dacă te crezi născut din cur de prințesă poate să ți se pară nenaturală), deși ar trebui să fie fix proiectul educativ de plimbat și discutat la orele de dirigenție și consiliere. Tocmai pentru că nu judecă pe nimeni. Dar arată nu doar efectele dezastruoase ale lipsei de comunicare (în 2015 adolescenții nu vorbesc despre sex cu părinții, nu stiu ce-i aia educație sexuală, nu au niciun fel de reper când vine vorba de intimitate și respectul față de asta), lipsei de educație și morală (când banul și influența primează), lipsei de respect de sine – înlocuit cu nevoia de „valoare” – care e doar „datul” bărbaților și al fetelor bogate și influente. Și dacă nu se schimbă ceva, oricât ne-am chinui să le arătăm actualilor elevi de școală primară că femeile și mamele lor în general nu sunt numai casnice, doctorițe și profesoare, riscăm să vedem următorii elevi încruntați că nu mai înțeleg nimic, că ei știu că femeile sunt prințese – de-alea de scos din dulap sau parcare la o partidă când ai chef, poate și cu colegii, așa surpriză…
Pentru tot ce-a vrut și-a reușit să fie filmul ăsta, Nae Tănase are un debut de laudat care stârnește noi așteptări de mai bine. Aproape de certitudini.
***
Știi cum arată o zi de prințesă? Fix așa cum o lași să arate.
Ai de ales. #ORICEARFIPELUME #TUOSAFIIBINE #INVATASAALEGI #LUMEAEATA
P.S. Una din cele mai mari bucurii la vizionarea acestui film a fost reîntâlnirea cu vedeta primului meu comunicat de presă cu clickbait (că nu se putea altfel) „Am descoperit-o pe Adele de România”, simpatica Nicole Cherry, însoțită de tatăl ei. Mi-a picat atât de bine să-i văd la filmul ăsta, să mai stăm de vorbă, și să-mi amintesc toate poveștile, grijile și sfaturile de dinainte de furtuna succesului, dedicația și implicarea părinților, și munca ei asiduă pentru a fi bună și cunoscută, dar fără a-și îndepărta prietenii. Nicole mi-e tare dragă și mă bucur că e unul din exemplele frumoase și fericite care e fix la vârsta Larisei din film. Are peste un milion de like-uri pe Facebook. Dacă măcar 10% ar fi fete care să ia în calcul experiența ei personală nu doar hainele pe care le poartă, ne-am apropia de o luminiță 🙂
„Țăndări” – primul lungmetraj regizat de Bogdan Naumovici – invită publicul...