#CreateTomorrow: Începutul

“Vorbeşte de zici că-i la radio” îmi aminteam că-mi spuseseră mereu în copilărie, şi mă tot chinuiam să înregistrez primul reportaj audio de la balul bobocilor, pentru o emisiune de sâmbătă seara, la un radio din Bacău. Nu înţelegeam de ce aveam atâtea emoţii, doar mă jucasem înregistrând casete vreo 10 ani, vorbind despre filme, inventând poveşti cu tot felul de personaje sau reclame muzicale, pe care le ascultase un public numeros, format din tot felul de prieteni imaginari. Am scapat de ele după ce am renunţat la periatul textului scris şi m-am apucat să vorbesc liber, ca şi cum aş fi fost la eveniment, în locul MC-ului.
N-a fost aia varianta acceptată, dar aşa au continuat vizitele în studio, la microfon şi prietenia cu radioul, în ciuda glumelor cu variaţiuni pe tema „vocea de linie fierbinte”.
Pusă pe pauză ani buni, prietenia aia a continuat totuşi în diverse forme şi medii, iar „fierbinţeala” s-a modulat apoi în fiecare proiect, mediu şi alegere.

///
“De ce nu scrii? Scrie, să vadă lumea.”, îmi tot răsuna în urechi în timpul primei anchete sociale la care scriam de vreo 6 ore, cu o pneumonie cruntă. Ştiam că n-o să vadă nimeni în afară de Ei, cei care urmau să respingă materialul. După predare şi rezultatul intuit, mi-am spus că voi face tot ce pot, ca indiferent de domeniul acoperit, în special cultural, să-i ajut din umbră pe alţii să-şi vadă vorbele şi faptele mai departe. Eram în miezul senzaţionalismului ieftin de care simţeam cu toţii că nu avem cum scăpa prin scrierea aseptică. Învăţam cu sârg toate metodele de construcţie şi promovare a textelor care să facă audienţă şi să incite, să atragă dar să şi ofere, să distreze dar să şi intereseze, pentru a ajunge măcar cu câteva rânduri sănătoase la ochii şi urechile oamenilor. Treptat, am ales să presupun că vocea mea şi a multor aseptici e mai bine să rămână acolo, în tabele, clase, taguri şi linii de cod, strategii şi planuri, postări şi hashtaguri, găsindu-ne manifestările offline la fiecare întâlnire unde ne distram bucurându-ne că nu ne cunosc oamenii limbajul buruienos care ar face să roşească şi cei mai aprigi susţinători ai paginilor internauţilor apreciaţi tocmai pentru naturaleţe şi oralitate…
Nefiind în căutarea celebrităţii, am preferat s-o studiez şi să ajut la construirea altora, iar asta se aplică şi brandurilor sau campaniilor în care cred. Autocenzură, teamă sau… dozarea eforturilor? N-aş pune degetul pe cuvinte, ci mai degrabă mâna pe tastatură, când şi cum simt.

///

Povestea e simplă şi comună. Cu mâna la gură m-am trezit la primul strigăt DE CE-I DAI LUI DE SUB TEJGHEA? urmat la câţiva ani de LIBERTATE.
În libertatea ce le-a urmat, mâna la gură s-a văzut pe feţele tuturor celor deranjaţi de orice idee ALTFEL sau de formularea publică a întrebărilor şi solicitarea de soluţii la orice problemă băgată automat sub preşul inscripţionat COPIII TREBUIE SĂ ASCULTE, cu explicaţia unică AŞA E FIREA LUCRURILOR. Într-o lume uniformă şi conformă, abţibildurile de pe caiete şi haine, markerele folosite la colorarea părului şi propriile interpretări ale opererelor literare, urmate de iniţiative greviste justificate de decizii nedrepte, au fost unele dintre lucrurile care-mi amintesc că alegerea oricărui drum artistic sau creativ a fost mereu LÂNGĂ, niciodată opţiunea principală, dintr-un angajament schizoid de mulţumire a celorlaţi.
Din pură întâmplare, povestea asta s-a vărsat în 2 pagini de scenariu al cărui erou era un copil de 7 ani pentru care lumea dintr-un oraş împrăştiat pe 7 coline era o caracatiţă imensă preocupată să-i umple capul până la o explozie care putea fi preîntâmpinată cu un singur gest. Detaliile îmi scapă, nu mi-am amintit nimic nici după examenul ăsta, nici după aprecierile profesorilor care notaseră cu punctaj maxim acea probă de creativitate care mă pusese în faţă cu un desen-caricatură, cu atât mai puţin îmi amintesc acum altceva decât momentul în care vorbeam liber cu nişte necunoscuţi de prin toate colţurile ţării despre tot felul de lucruri, de la muzici la viitoarele alegeri electorale, în faţa unei liste de admişi la o facultate de Jurnalism de care fricile şi cutumele încercaseră până atunci să mă ferească, după ce cu câteva ore înainte mă regăsisem pe lista admişilor de la Drept şi nu simţisem decât o oarecare uşurare. Începuse să plouă mocăneşte şi aş mai fi stat ore întregi cu oamenii ăia, în energia care părea să ne împingă în lupta de a schimba lumea… şi care ne-a unit apoi în iniţiativa comună a unei reviste, în sprijinul necondiţionat oferit în faţa piedicilor administrative, în momentele de nelinişte, lipsă de inspiraţie sau de perspectivă, în alte proiecte şi campanii diverse şi domenii diferite.

Curiozitatea, îndrăzneala, căutările, lecturile, documentările, şi mai ales întrebările m-au ţinut în #LibertateaDeExpresie, mereu aproape de oameni de la care şi alături de care am avut bucuria de a învăţa din fiecare experienţă şi pentru care creativitatea străluceşte vizibil ca parte din ADN. În nesiguranţa viitorului pe care-l proiectăm într-o ceaţă pe care am vrea s-o dăm la o parte prin atentă informare şi comun efort de evoluţie, cel mai important sprijin poate veni de la un simplu îndemn: #CreateTomorrow!

Povestea mea se alătură campaniei #AbsolutOneNight care ne invită, cu credinţa în creativitate, la speranţa că vom schimba astfel lucrurile: You can take it from here!

Spotul campaniei, regizat de Emmanuel Lubezki, e chiar un film care ne poartă în puţin peste 1 minut de la neant la prezent şi face referire la toate lucrurile care au chimbat faţa lumii şi vieţile oamenilor. Libertatea de expresie e esenţială în exprimarea creativităţii.
Iată, de fapt, despre ce e vorba: