Ramas bun, maestre DINICA

Sunt unii oameni a caror disparitie te seaca de energie. te lasa fara cuvinte de rostit, dar cu o invalmaseala de vorbe in cap. sunt oameni pe care i-ai cunoscut ca spectator si pe care i-ai aplaudat si ai apucat la un moment dat sa-i atingi, sa-i saluti, carora ai reusit sa le zambesti, sa le strangi mana sau sa-i servesti cu un pahar cu apa. sunt oameni carora in viata li s-ar fi cuvenit mai mult respect si in moarte lacrimi sincere.

sunt unii oameni care azi simt ca datoreaza ceva unui disparut. un ceva indefinibil care ii face sa se opreasca un moment cu mana la gura in fata micilor ecrane care-l arata zambind, glumind.

 
sunt o mare parte din cei care au vazut macar o data un film sau o piesa de teatru cu GHEORGHE DINICA si toti cei care au avut norocul sa-l cunoasca pe maestru. oameni pe care n-are rost sa-i intrebi de ce au lacrimi in ochi. they just do. oameni care-si vad lacrimile viitoare cand se vor duce toti cei dragi, romanii lor iubiti. oameni rugandu-se sa-i vada sanatosi pe cei ramasi: Rebengiuc, Moraru, Visu si altii. pe unii chiar ii doare organic o disparitie la care se asteptau. va intrebati de ce? pentru ca a fost o prezenta pe care trebuie acum s-o inlocuiasca cu o amintire.