Li se spune că absenţa se pedepseşte într-un fel sau altul (mai ales cu pierderea locului de muncă sau a ajutorului de la stat) şi că trebuie să se conformeze directivelor de partid.
Li se spune că e importantă vizita la Palatul Victoria sau adunarea în parc la un protest “anti-gay”. Li se spune că trebuie să vină să arate că e ţara lor şi Ei sunt singurii care luptă pentru drepturile lor. Elevi, consilieri locali, profesori şi personal nedidactic, manageri de firme de transport, angajaţi ai instituţiilor publice, săteni şi orăşeni de toate vârstele dar în special bătrâni, părinţi care primesc ajutoare sociale, dar şi sinceri susţinători sau fani, precum şi membri voioşi de partid sunt chemaţi să strige lozinci printate sau să ţină pancarte despre ţară, drepturi, democraţie, abuz, identitate, cuvinte deja confiscate, golite de sens şi redefinite de Partidul Sugrumării Dreptăţii pentru ei, cu un singur scop: să obţină marele premiu la concursul de bodybuilding politic, pe viaţă, fără nicio urmă de respect faţă de vieţile celor pe care-i conduc şi pentru care trebuie să guverneze.
Li se spune că viitorul lor depinde de un miting în Piaţa Victoriei unde parcarea e îngrădită timp de 4 zile şi pe străzile adiacente se lucrează la astupat de gropi şi vopsit frumos, unde se instalează toalete, generator, se montează o mare scenă pentru o manifestare de forţe care n-are nicio legătură cu civismul sau exerciţiul democraţiei şi care adăposteşte o serie de abuzuri ce trebuie semnalate autorităţilor competente şi anchetate serios.
Zgomotul de #pesederiada deja ne asurzeşte.
Bani aruncaţi (oficial de partid) care puteau hrăni şi educa nişte copii, puteau salva nişte vieţi şi curăţa nişte spitale pentru a câştiga simpatie, dovedind o urmă de empatie, nu falsă ori isterică susţinere.
Marea excursie la Bucureşti aduce un val de ură la câţiva metri de locul din care, la aceeaşi oră, se revarsă pe Calea Victoriei speranţa în iubire şi armonia diversităţii.
Aerul poluat care ucide mii de oameni anual în capitală se încarcă pentru mulţi de microbii disperării, aplecându-i spre căutare de aer mai curat în altă parte, fiindcă acel de la zero, la care speră timid, pare mai dificil şi îndepărtat decât orice provocare li s-ar arunca dincolo de graniţe.
Pentru că şi lor li se spune sau li se arată că nu e de e de trăit într-o ţară plină de proşti, amatori, ipocriţi şi ignoranţi care căpuşează, legiferează şi educă la fel, că trebuie să îşi apere sau să îşi batocorească preşedintele, că trebuie să apere constituţia, să desconsidere vocile celorlaţi fiindcă nu-s autentice sau pur şi simplu să înghită şi să aştepte, oriunde-or vrea, că oricum e greu pentru toată lumea, între valurile naţionalismului împins de la spate de alte pieţe cu interese economice diferite, când de fapt e mult mai simplu când educi, inspiri şi alegi cei mai abili, inteligenţi şi capabili strategi în fruntea ţării cu crezul evoluţiei ei în minte, aşa cum sunt mulţi români în jocurile online pe care le câştigă sau le dezvoltă.
Poate, cu ultimele (şi pentru unii cu primele) puteri, folosind toate instrumentele la dispoziţie (nu doar o platformă pentru semnalarea anonimă a abuzurilor), îngropând în hartii şi cazuri de rezolvat, asurzind cu voci care îşi strigă în toate colţurile lumii deznădejdea în faţa ciocanului înroşit în valurile demagogiei (fără a afecta desfăşurarea marii sărbători a iluziei vândute pe post de luptă), oamenii cu capetele ridicate, în fiecare zi, ar reuşi să intre în istorie, lăsând în spate legenda poporului subjugat, croindu-şi pe bune altă soartă.
Realitatea ne arată, însă, cronicari ai propriei distrugeri, obligaţi să ne imaginăm cum va arăta momentul ăsta descris peste 50 de ani în manualul unic. Şi dacă nu ne place nimic din ce citim cu ochii minţii, să ne scriem deja măcar un manual alternativ, cu dicţionar de termeni dispăruţi la final.
„Țăndări” – primul lungmetraj regizat de Bogdan Naumovici – invită publicul...