Rezistenţa contează. Nu e un fenomen #Ultra, dar e bine s-o vezi desfăşurându-se într-o sală cu numele ăsta, mai ales dacă e singura sală de cinema din România care dispune de cel mai performant sistem de proiecție din lume, la momentul actual.
Când îţi iei bilet la STAR WARS: THE LAST JEDI te aştepţi la ceva epic, aşa că experienţa de vizionare aleasă contează. Fiindcă după ce ieşi de la cinema, e posibil să fie unicul lucru care te ţine de partea filmului şi mai puţin de partea gardului dincolo de care te-ai putea situa căutând Forţa care nu mai apare pe ecrane decât în discursuri, efecte speciale, în ochii lui Adam Driver care se achită impecabil de datoria de a-l face memorabil pe Kylo Ren, în forţa valurilor care se sparg de insula unde locuieşte Luke Skywalker sau în sacrificiul amiralului Holdo (superba Laura Dern cu părul mov, a cărei coafură mi-a inspirat şi alegerea actuală de look, graţie preciziei culorilor vibrante din imaginile proiectate cu un sistem LASER RGB 4K).
Povestea fostului elev devenit maestru i se potriveşte lui Mark Hamill şi la 30 de ani după ce a intrat în pielea lui Luke Skywalker, însă, în filmul lui Rian Johnson, dialogurile care-i creionează partitura nu reflectă alegerile pe care le-a făcut sau transformările pe care le-a suferit de-a lungul celorlalte filme, iar energia personajului lipseşte. Se transferă, cum era de aşteptat, către ucenica Rey (Daisy Ridley, pe care o mai puteţi vedea în rolul lui Miss Mary Debenham din Murder on the Orient Express), eroina episodului VIII şi a Rezistenţei conduse de Pinţesa Leia (regretata Carrie Fisher) care-şi pune speranţele că va întrupa spiritul Jedi pentru o nouă generaţie de luptători împotriva nenorocirilor First Order, spre care par să se îndrepte momentan doar nervii şi eforturile înflăcăratului Poe (Oscar Isaac) însoţit de BB-8, cel mai simpatic personaj.
Naraţiunea ternă nu poate susţine militantismul ostentativ al unui episod Star Wars care ar fi trebuit să ne ajute să trecem într-o altă etapă, să lăsăm trecutul deoparte şi să ne îndreptăm cu braţele deschise spre un viitor, cu speranţă, energie şi bunătate. Mai degrabă îţi forţează melancolia alegând varianta unui buildungsroman inadaptat la prezent, neimplicându-te emoţional, pentru că alege o formă pe care-o umple de teze şi mai puţin de caracter sau autenticitate.
Aşa că fiecare secundă de luptă, explozie sau animale din STAR WARS: THE LAST JEDI te face să aplauzi, ţinându-te aproape de poveste. Ce-i drept, îţi cam vine să pui pauză şi să cauţi pe net un Porg şi să-l comanzi de Crăciun, să te simţi mai bine şi apoi să revii mai liniştit şi mai vesel la film. Dorinţa de căuta şi oferi profunzime într-o poveste care-a făcut istorie prin simplitatea ei face ca personajele secundare să incomodeze, în loc să ajute (Finn care vrea s-o caute pe Rey şi ajunge să se combine cu Rose într-o aventură periculoasă pentru a distruge posibilitatea duşmanilor de a mai ataca Rezistenţa; apariţia insignifiantă a lui DJ, Benicio Del Toro), iar adevărata valoare a personajului principal să pălească.
Lumea pustnicului Luke Skywalker care se simte vinovat că a greşit faţă de Ben Solo (pe care l-a considerat un mare rău, judecându-l superficial în copilărie şi impulsionând transformarea lui negativă) e un refugiu faţă de propriile gânduri şi fapte, nu e evoluţia acceptării trecutului prin asumarea greşelilor şi transformarea lor prin Forţă, aşa cum te-ai aştepta. În încercarea de umanizare a eroului, se vede mai degrabă dilema realizatorilor de-a face un discurs coerent şi alegerea de-a încerca o superficială introspecţie pe ecran, pentru a-l creşte spre final în ochii privitorului care să se întrebe după aia: cine o fi ultimul Jedi, că de fapt sunt mai mulţi şi fiecare înseamnă altceva…
Cea mai inspirată alegere rămâne aceea de nu-i oferi lui Rey o moştenire genetică impunătoare şi plină de aşteptări, cum e în cazul lui Kylo Ren, şi să le lase celor doi pe mână ideea de destin, aşa cum se poate ea identifica în conversaţiile purtate în miezul generaţiei din care fac parte nu doar ei, ci şi spectatorii cărora li se adresează filmul.
Eforturile lor în luptă îţi fac scaunul să vibreze (în sala Grand Ultra de la Grand Cinema & More sunt fotolii active traductoare de vibrații® Guitammer, ce redau vibrațiile puternice și senzația de impact, pentru că ssistemul foloseste frecvențele joase și foarte joase din coloana sonoră a filmului, pe care le convertește în vibrații), iar Forţa Fie Cu Tine se aude până-n inimă (graţie celor 52 de boxe puse la treabă de Dolby Atmos, cea mai performantă tehnologie audio din lume, folosită pentru prima oară în urmă cu 5 ani, în Neînfricata / Brave). Măcar ai bucuria că pe orice scaun ai sta în sala de cinema cu cel mai mare ecran din ţară, nu pierzi nimic din luminozitate, contrast, şi nu simţi atât de puternic impactul etapei în care te afli: vârsta la care ţii cu dinţii de fiecare erou şi momentul lui de glorie, din memoria ta care nu vrea să facă loc decăderii şi acceptării necunoscutului…
„Țăndări” – primul lungmetraj regizat de Bogdan Naumovici – invită publicul...